rituri de trecere.
am trait in doua zile un an. mi se intampla des. campurile de orez in care se reflecta norii. verdele e crud si uneori vin cocostarci. sunt pe drum. locul in care traiesc se numeste padurea albastra. intru in cerc, particip la ritualuri de fertilitate si uit ca am corp. cei care ma vad nu uita. as fi vrut sa fiu urata, sa am o masca de batran poznas. sa ma ignore oamenii. s-au imbatat. m-au vrut. poate toti in grup. s-au aruncat in campul de orez. noroiul le curgea din urechi si salivau. nu mi-a fost rusine. dar mi-a fost greu. sa zambesc, sa beau, sa mananc. peste uscat si o pasta maro, pusa pe o frunza de porumb. are gust de voma. am inteles. cand am ajuns la pod copiii m-au incercuit, sa ma protejeze, m-au luat de mana si nu mai mi-au dat drumul. manute calde, mici. care ar fi zgariat si amenintat pe oricine mi-ar fi facut rau. cand am ajuns la templu s-au asezat toti aliniati langa mine. aveau ochii mari si sufletele le atarnau ca niste cercei. cred ca ma iubeau. eu aveam aceeasi varsta, 11, 9 si 6, pe rand, dar in acelasi timp. dublata de mine si de inca vreo 5, 6, zeci de copii. ma tineau de parca tineau un balon cu heliu de ata. asta pentru ca eu pluteam. mirosul de noroi mi-a patruns in nari iar insectele mi se pareau inofensive. poate doar omizile erau prea multe, si isi pierdeau sansa sa se mai transforme in fluturi fiind calacate in picioare de oamenii in extaz care dansau. pestele uscat imi ramnea in gat de fiecare data, la fel si privirile lor. dar eu tot zambeam. credeam ca m-am tampit. poate daca nu m-ar fi salvat copiii as fi fost inecata in milul din campul de orez. broastele erau foarte tacute atunci si nici ele nu m-ar fi ajutat cu nimic. pentru ca eu urasc broastele.
Eliade nu e francez, e roman. drumul prin padurea albastra inapoi spre lume m-a ametit. in munti era ceata si mirosea a ploaie sau a salcami. nu stiu de ce erau salcami acum dar erau. nu-i vedeam bineinteles dar mirosul lor ma anestezia. cand m-am intors am trecut prin padurea albastra din nou. imi facea loc sa trec, copacii se miscau si ma conduceau spre iesire. drumul inapoi m-a linistit. am dat atat de mult din mine incat nu a mai ramas nimic. doar somnul. si o mica rugaciune.
Templul cu zecile de porti rosii e o inchisoare din care nu poti sa mai iesi. cand am ajuns prima data era noapte si m-au impins, m-au izgonit. a doua oara e era soare si cand am mers pe sub tunelul de porti rosii spre capatul lumii am intalnit un copil fugind. cand am ajuns m-am asezat din greseala cu spatele la o statuie al carei chip era sters.si ea s-a ridicat si a venit in spatele meu. apoi i-am dat biscuiti si s-a linistit.
Noaptea acolo se intalnesc si vorbesc despre lume. e o lumina palida si danseaza pe sub porti.
mai demult am visat siluete colorate dansand pe o campie. eram in tren si treceam printr-o padure de un verde atat de aprins incat parea albastru.
zun zun
foto: eu, templul cu zeci de porti
